Filosofia greacă este cel mai important curent filosofic ce a apărut în Europa, din el evoluând filosofia arabă, persană, romană și filosofia Renașterii și iluminismului, pavând astfel drumul către modernitate. Istoria Greciei parcurge următoarele civilizaţii:

– Civilizația minoică (cretană): 3650-1170 î.C.

– Civilizația cicladică: 3000-1100 î.C.

– Civilizația heladică: 2800-1060 î.C.

– Civilizația miceniană: 1550-1175 î.C.

– Civilizaţia clasică: 1175-336 î.C.

   Civilizația minoicǎ atinge maxima ei înflorire la jumătatea mileniului al III-lea î.C. (în jurul anului 2500 î.C.), când a crescut brusc nivelul de prosperitate al comunitǎților rurale, ca şi cel al producției artizanale, reprezentatǎ de obiectele de lux din piatrǎ și metal fațǎ de fondul tradițional de utilaj avansat, în aria agro-pastoralǎ a insulei. Tehnicile metalurgice, originare din Ciclade, au influențat metalurgia bronzului cretan și și-au fǎcut simțitǎ influența pânǎ în nordul Greciei continentale. Obiectele din argilǎ și marmurǎ s-au rǎspândit şi în afara sferelor de influențǎ. Așezǎrile omeneşti erau lipsite de fortificații. 

  Limba minoică corespunde limbajului scris din Linearul A, mai greu de descifrat. În perioada micenianǎ, Linearul A fost înlocuit de Linearul B, înregistrând o versiune arhaicǎ a limbii grecești, Linear descifrat cu succes de către Michael Ventris în 1952. Pe inscripțiile Linearului B sunt consemnate stocurile de produse și obiecte religioase asociate cu un anume cult. Fiindcǎ cele mai multe dintre aceste inscripții sunt înregistrări economice concise, traducerea limbii minoice rămâne o provocare. Inscripțiile acestora în Linearul B sunt similare primelor scrieri în limba greacă, ceea ce a susținut prezumția că la vremea aceea, Creta căzuse sub ocupația războinicilor veniți din peninsula Pelopones (Grecia), ca aheii sau micenienii. Tăblițe de lut datând din jurul anului 3000 î.C. au fost găsite cu diverse inscripții cretane, ce atestǎ utilizarea lor chiar dinainte. Pe două căni de lut din Cnossos s-au gǎsit resturi de cerneală. Chiar şi în Mesopotamia s-au gǎsit călimări minoice cu forme zoomorfe.

   Orașele minoice erau conectate cu drumuri pavate cu blocuri de piatrǎ tăiate cu ferăstraie de bronz. Străzile erau drenate, și facilități de apă și canalizare au fost disponibile clasei superioare prin conductele de lut ars. Clǎdirile minoice aveau acoperișuri plate din gresie, ipsos sau lemn și pardoseli cu lespezi de piatră. De obicei, pereții mai mici erau construiți din piatră și moloz, iar zidurile superioare erau construite din cărămizi de lut uscate la soare. Materialele utilizate în construcția vilelor și palatelor variau, incluzând gresie, gips sau calcar. În egală măsură, tehnicile de construcție variau și ele, la unele palate utilizându-se piatra cioplitǎ, în timp ce la altele se utilizau blocuri megalitice parțial cioplite. Primele palate au fost construite la sfârșitul perioadei timpurii, cam în al treilea mileniu î.C. Principalele palate vechi erau cele din Cnossos, Malia și Festos (Φαιστος). Cel mai important palat din Creta a fost cel de la Cnossos, cu aripi care aveau între douǎ și patru etaje. Palatele îndeplineau o serie de funcții, astfel serveau drept centre de guvernare, birouri administrative, altare, ateliere de lucru și spații de depozitare (pentru cereale). Acestea erau construite pe dealuri joase în locuri strategice din jurul insulei, într-un mod atât de complex încât semănau cu labirinturi pentru vizitatorii din afară. Palatele minoice erau avansate tehnologic, fiind dotate cu sisteme extinse de scurgere, irigare, apeducte și puțuri de mare adâncime, care ofereau apă proaspătă locuitorilor.

  Palatele minoice erau orientate de la nord la sud și erau nefortificate, nefiind înconjurate de ziduri înalte, deși fortificații mici au fost descoperite în multe părți ale Cretei. Aveau un plan uniform și simetric. Erau complexe, alcătuite din mai multe aripi de camere mici. Aripile lor, extinse în cele patru direcții cardinale, conțineau numeroase încǎperi care formau un labirint, grupate în jurul unei curți interioare dreptunghiulare și dotate cu un sistem de canalizare avansat pentru acele vremuri.

  În afară de sala centrală, existau alte săli suficient de mari pentru a găzdui diverse evenimente, unele fiind și dedicate teatrului. Aripa de vest a palatelor era consideratǎ un spațiu sacru. Includeau magazii de depozitare și săli de arhive ce demonstrau importanța comerțului. Aripa de est cuprindea diferite ateliere de lucru.

  Palatele aveau mai multe etaje, cu scări mari, fântâni și sisteme de apă cu conducte din lut ars, de alimentare și canalizare. Mai multe camere conțin fresce care oferă informații cu privire la viața minoicilor. Intrările palatului erau deosebit de elaborate. Se folosea adesea un sistem de uși stabilite una lângă cealaltă. Acestea, combinate cu mai multe coloane și scări impozante, exprimau o autoritate estetică impunatoare a regelui local ce locuia la palat. Piatra era utilizată la scară largă în construcția acestor palate. Zidurile de piatră erau tencuite și decorate cu fresce (picturi murale). Alte materiale folosite la construcția de palate incluse erau alabastrul și lemnul.

   O caracteristică impresionantă a palatelor minoice o constituiau sistemele lor celebre, vechi de mii de ani, de scurgere a apei. Acestea erau structuri de piatrǎ ce transportau apa. Conductele de lut şi canalele de scurgere a apei de ploaie transportau apa în afara palatelor, pentru a elimina riscul de inundații. Conductele ceramice erau montate pentru a distribui apă potabilă curată de-a lungul palatului. Apa era transportată prin conducte de la izvoarele depărtate, de-a lungul unor apeducte extinse din piatră. Dezvoltarea culturii cicladelor a fost favorizatǎ de poziția geografică și clima favorabilǎ la granița dintre Grecia și sfera orientalǎ. Ruinele care se găsesc în aproape toate insulele, chiar și în cele mai mici, indică comunități reduse, independente, cu caracter insular, care aveau însă teren arabil minim necesar. Perioada timpurie este separată în trei faze, care sunt denumite simbolic de locurile de origine a descoperirilor: faza Grotta-Pelos (3200-2800 î.C.), faza Keros-Syros (2800-2300 î.C.) și faza Fylakopi I (2300-2000 î.C.).

  Noutatea şi originalitatea civilizaţiei cretane, care a creat pentru prima oară în această parte a lumii un imperiu maritim, a cuprins teritorii şi aşezări aflate la mare depărtare de Creta, a instituit structuri statale şi administrative, a fondat o religie originală, a cunscut cele mai diverse meşteşuguri şi arte.    

   Faptul că a fost o civilizație avansată este dovedit şi prin aceea că a fost una eminamente urbană. După dispariţia ei, textele homerice o evocă, numind-o Creta – ţara celor 100 de oraşe si, într-adevăr, pe cei peste opt mii de km pătrați ai insulei, cercetările timp de 35 de ani ale lui Arthur Evans au descoperit urmele a 93 de centre urbane. Dintre cele mai importante au fost Cnossos, capitala regilor  cretani, Festos, Malia. Oraşele, nefortificate, erau legate între ele prin drumuri pavate; pe străzi existau trotuare pavate, cu şanţuri de scurgere acoperite, cu sisteme de canalizare subterană, cu apeducte, cu cisterne care depozitau apa.

  Sir Arthur Evans a fost primul care a distins trei mari perioade în evoluţia civilizaţiei cretane (minoice):

– între anii 3.000-2200 î. C., cretanii au locuit în oraşe, dar şi în aşezări rurale, forma de organizare fiind cea gentilică. Cunoşteau încă de atunci ceramica lucrată cu roata olarului (o invenţie apărută, firesc, în Mesopotamia), prelucrau bronzul şi arama, se ocupau cu navigaţia şi comerţul, având legături mai ales cu Egyptul.

– între anii 2200-1500 î. C. au apărut marile palate în orașe, precum şi case de locuit cu 2-3 etaje, iar populaţia se afla în creştere. În aceeaşi perioadă, unele construcţii par a fi fost distruse de catastrofe naturale, înseosebi curtremure, Creta fiind o zonă expusă mişcărilor seismice.

– între 1500-1200 î. C., ultima perioadă, a fost cea de maximă înflorire pe plan economic, social și artistic. Izvoare mitografice vorbesc despre Minos, regele din Cnossos, care ar fi reunit    cetăţile-state independente şi a întemeiat un mare imperiu ce cuprindea şi alte insule din Mare Egee, precum şi de pe continent (zona Peloponesului din Grecia actuală).

  Civilizaţia cicladică este specifică insulelor cicladice, amintind aici Insula Santorinidin, din  care  fac parte: Tera, cea mai mare dintre ele, Terassia, Nea Kameni, Palea Kameni şi Aspronisi.

   Civilizaţia heladică se regăseşte în centrul și sudul Greciei: Attica (Αττικης), Eleusis, Megara, Laurium și Marathon; în Beotia: Argolid, Pefkakia, Teba, Tirint; pe insulele de coastă: Salamis, Egina, Poros, Hydras, Spetses, Kytera și Antikytera, Kolonna și Eubeea, precum şi Periferia Attica, formată din opt unități periferice: Nord Atena, West Atena, centrul Atenei, Sud-Atena, Attica de Est, Pireos (Πειραιώς), Insulele şi Vest Attica.  

  Civilizaţia mykeniană (latinizat, miceniană) reprezintă prima epocă a civilizației superioare grecești, fiind opera aheilor. Dintre numeroasele mici state aheene, cel mai puternic a fost  cu capita la Mykene (Μυκηναι), urmat de alte orașe ca Argos, Tirens, Pilos, Atena, Teba). Aheii  sunt  atestați  în Grecia încă de prin anul 1600 î.C. Curând ei au ocupat Grecia centrală, nordul Pelopones-ului cu insulele din zona centrală și sudică a Mării Egee. Înainte de 1400 î.C. au cucerit Creta, transferând o serie de comori la Mikene. În decursul timpului, aheii au fost deseori hărţuiţi, pentru ca în cele din urmă, civilizaţia mikeniană să se prăbuşească sub invazia dorienilor, cei mai războinici greci, care locuiau în cea mai mare parte, pe actualul teritoriu al Makedoniei. Săpăturile inagurate în 1876 de către Heinrich Schliemann au dezvăluit o civilizație impunătoare și bogată, deschizând calea cercetării aprofundate a istoriei greceşti.

   Civilizaţia clasică. A încerca aici redarea istoriei greceşti, mai ales din perioada clasică, ar însemna ocuparea a sute de pagini, pentru că această ţară – GRECIA – este Leagănul absolut al civilizaţiei pe Pământ, indiferent de opiniile pasionaților de invenții, apăruți în ultima vreme. De aceea, considerăm că este suficient să amintim doar enumerarea celor mai reprezentativi filosofi, savanţi şi oameni de știință – cauza creării celei mai înalte culturi a omenirii şi a lexicului care a contribuit la îmbogățirea tuturor limbilor de pe Pământ. Prezentăm în cele ce urmează câţiva filosofi şi oameni de ştiinţă, fie pozitivi, fie negativi, împreună cu descrierea operei lor:

   Anaximandros (610 – 546 î.C.), astronom. S-a preocupat de distanțele, mărimea și traiectoriile aștrilor. El a realizat primul ceas solar și un glob ceresc, destinat navigatorilor. A fost considerat de către Eratostene întemeietorul geografiei științifice. Cea mai importantă contribuție a lui Anaximandru la teoria cosmologică a fost eliberarea sa de ideea că Pământul are nevoie de un suport material. El a fost una din gândirile materialiste, nihiliste limitate.

   Anaximenes (585-525 î.C.), filosof. A fost primul care a formulat teoria saltului calitativ în urma acumulărilor cantitative. Concepând sufletul ca pe o boare de aer, Anaximene abordează astfel tema raportului dintre conștiință și materie, dintre om și Cosmos. Potrivit tradiției, el a fost primul om de știință care a recunoscut că Luna nu posedă o sursă de lumină proprie, ci o reflectă doar pe cea a Soarelui și a explicat originea curcubeului.

  Leucip (Λευκιππος), filosof şi om de ştiinţă. Fondează după anul 450 î.C., la Abdera, propria sa școală filosofică, inventând teoria atomistă, care așează mișcarea atomilor, desfășurată potrivit legilor mecanicii, la baza macrocosmosului și a microcosmosului ca și a perceperii umane.Teofrast menționează două din lucrările lui Leucip –  Megas diakosmos  (Marea  ordine  universală) și Peri nous (Despre spirit). Din tratatul Despre spirit a supraviețuit o frază celebră: nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate, mai exact: „nimic nu se întâmplă în afara logicii; orice are un scop și el derivă dintr-o necesitate”. A considera opera lui Leucip materialist-nihilistă, este o aberaţie. Concepţia sa filosofică se regăseşte aproape întocmai în Scriptură, filosoful şi omul de ştiinţă nefiind nihilist, ci un adept al gândirii logice.

   Democrit (Δημόκριτος – n. 460 - 360 î.C.), filosof. Spre deosebire de învăţătorul său – Leucip, acesta a avut o gândire nebuloasă, căutând să-şi explice totul la nivel de materie. Pentru Democrit, sufletul este o materie specială, o materie ce este răspândită în întreg Universul, în care se produc fenomenele calorice și ale vieții. Sufletul este totuși esențialul în om, în timp ce corpul este numai un înveliș al sufletului. Frumusețea corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de spirit și fericirea și nefericirea se află în sufletul tău, zice Democrit.

  Diogene (412 – 323 î.C.), „filosof” cinic, ascetic, mai curând sociolog, care nu prea a înţeles nimic de la viaţă.

  Pitagoras (582 – 496 î.C.), matematician şi filosof. Pitagora nu mai are nevoie de prezentare, fiind o gândire magistrală. El a înfiinţat prima şcoală grecească în Italia. Ideea filosofică principală a concepției pitagoriene este că numerele reprezintă esența lucrurilor, iar Universul este un sistem ordonat și armonios de numere și raporturi numerice. Punctul de plecare al teoriei pitagoriene despre principiul numeric al lumii este unitatea sau monada (he monas). Monada este principiu, esență a lucrurilor, deoarece orice lucru este unu (este o unitate). În acest sens, unitatea nu este număr, ci generatoare a numerelor! (Prin accepţie, admitem 1 şi 2 ca numere).

  Proprietățile fundamentale ale numărului fiind paritatea și imparitatea, unitatea le conține în sine pe amîndouă. Ceea ce este impar e considerat limitat, finit, iar ceea ce este par  e  considerat nelimitat, infinit. Argumentul este că, reprezentînd numerele prin puncte dispuse în plan, seria numerelor nepereche generează un pătrat, considerat figură perfectă și finită, iar seria numerelor pereche, un dreptunghi, socotit figură imperfectă și nedefinită. Din unitate se nasc numerele și, din ele, lucrurile; de aceea, unitatea mai este numită și „generatoarea lucrurilor”.

  Al doilea principiu cosmologic este diada, care nu necesită determinare (duas aoristos), fiindcă are o natură pură, precisă, împlinită. Nici ea nu este număr, ci principiu al numerelor. Din aceste două principii, monada și diada, iau naștere numerele. Monada, ca principiu activ, introduce determinarea în duas aoristos și astfel apare numărul doi. Celelalte numere se nasc prin adăugarea succesivă a unității. Monada este asociată punctului, diada corespunde liniei, triada semnifică suprafața, iar tetrada corpul geometric (spațialitatea). Spațialitatea este modelul matematic al corpului sensibil, dar și condiția de posibilitate a corporalității. Pitagora credea că sufletul este pur și nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt. Pitagorienii profesau credința în natura distinctă a sufletului față de cea a trupului. Ei au încercat explicații numerice inclusiv în concepția despre suflet. Sufletul este definit ca acordul sau armonia diferitelor sale facultăți, această armonie fiind la rândul ei exprimabilă numeric.

   Desigur, filosofia noastră se regăsește bine în tiparul lui Pitagora, după cum se poate remarca în cele redate mai jos. Astfel, din două numere, unul valoric, 1, şi altul nonvaloric, 0, se poate concepe întreaga natură. Universul numerelor este cuprins în mulţimea numerelor concrete – n (cunoscute în prezent sub denumirea de numere reale!) şi mulţimea numerelor abstracte → n√-1 (cunoscute în prezent sub denumirea de numere imaginare*!).

  [*Denumirile actuale, de numere reale şi numere imaginare, sunt eronate. În primul rând, toate numerele, indiferent de „calitatea” lor aparțin realității, nefiind nici fantezii şi nici imaginaţii! Să-mi spună şi mie cineva dacă a reuşit cumva să-şi imagineze rezultatul extragerii pătrate din -1! √-1  este radical din minus unu, şi nu este ceva plăsmuit, imaginat. El este număr abstract. Tot ceea ce este abstract poate fi perceput NUMAI revelat! Abstract este accesibil doar intuitiv, având sensul de teoretic şi, în speţă, de esenţial, √-1 fiind numărul ce stă la baza întregii creaţii numerale, pentru că din el rezultă tot ce este concret. Or, a afirma că un număr este abstract pentru că nu reprezintă o cantitate fizică (dar poate reprezenta!), este absurd. Numărul abstract naşte numărul concret, dar numărul concret nu-l poate naşte pe cel abstract! Nu este întâmplător faptul că sfera cea mai largă a numerelor este mulţimea numerelor complexe → a ± b√-1, numărul concret fiind doar un caz particular al numărului complex, când b = 0…].

    Dacă privim primele 7 numere valorice, observăm că nici un alt număr în afară de 4, nu converteşte abstractul √-1 în concret pozitiv: [(√-1)⁴ = 1]. Numărul 4 este axa de simetrie a primei serii de 7. Următoarele serii de 7 nu mai au, însă, ca simetrie numărul de convertire (sub forma multiplului de 4), întrucât fiecare din acestea au deja doi multipli de 4. Seria întâia de 7 nu este, însă, unică. Astfel că toate seriile de 7, asemănătoare cu prima, în care numărul 4 (sub formă de multiplu) constituie simetrie, se succed în ciclu de 4!! 4 este numărul revelaţiei, adică a realităţii concrete. În componenţa Naturii nu este nimic fortuit, ci totul este efectul HiperGândirii (Gândirii la nivel cosmic), şi numai prin simplificarea de către minţile autosupuse la reducţie se poate accepta eliminarea gândirii supreme, înlocuită de aşa-zisul hazard. Numărul 4 rămâne numărul revelaţiei şi, pentru atestare, dăm mai jos câteva exemple:

– dimensiunile vectoriale ale Universului material: lungime, lăţime, adâncime (înălţime), timp

– forţele fundamentale ale naturii: tare, slabă, electro-magnetică, de echilibru gravitaţional

– aparatele biologice ale omului: digestiv, respirator, circulator,     uro-genital

– elementul predominant al scoarţei terestre: Siliciul – grupa a IV-a

– elementul predominant al structurii organice: Carbonul – grupa a IV-a

– numărul scriitorilor Evangeliei lui Cristos: Matei, Marcu, Luca, Ioan

– Revelarea calităţilor lui Mesyah: alegoria cu cele patru „făpturi vii”.

    Numerele de creaţie ale Dumnezeului Suprem sunt numai două: 0 şi 1, iar numerele de realizare a creaţiei („de construcţie”) sunt patru: 1, 2, 7 şi 12 ! (Desigur, ale hazardului sunt oricare şi oricâte, pentru că el nu gândeşte, deoarece nu are cu ce gândi ! Şi fiind un subiect fără minte, lucrează haotic, cam cum „gândesc” şi ateii). Să evidenţiem numerele care stau la baza înfăptuirii creaţiei – pragmatopoiese.

  Numărul 1 (monada). Reprezintă unicatul: un encefal, o singură inimă, un singur nucleu în atom,  o  singură  moarte etc. Unu este singurul număr care NU poate fi ridicat la putere, fiind el însuși!! El este, și prin această calitate unică, Simbolul Creatorului Absolut.

  Numărul 2 (diada). Este numărul generării simetriei şi, implicit, a diferenţei de potenţial, fără de care nu poate exista starea de materie. Acest număr se regăseşte într-o multitudine de structuri ale Naturii, număr ce poate fi întâlnit la orice pas.

 Numărul 7. Reprezintă ciclul primar, generic regăsit în toată Natura:

– ciclul complet al schimbării radiaţiilor cosmice = 7 zile terestre

– ciclul repetat pe zile, de 52 ori pe an (săptămâna) = 7 zile

– numărul de note muzicale, ce alcătuiesc o gamă = 7

– alcătuirea corpului uman = 7 sisteme şi aparate, împreună

– numărul maxim al electronilor de valenţă = 7

– numărul continentelor şi numărul plăcilor tectonice = 7

– piramida „lui Keops” – imaginea schematică a sistemului solar, în similitudine cu aceasta, prezintă 7 etaje, 7 coridoare şi, proporţiile principalelor dimensiuni ale piramidei se prezintă  şi ele astfel: latura bazei = 7 d.c. x π; muchia = 7 d.c. x 3; înălţimea = 7 d.c. x 2

– numărul de culori ale curcubeului şi ale luminii monocromatice, rezultate în urma descompunerii acesteia = 7

– numărul maxim de poziţii pe care le pot avea două cercuri = 7

  Numărul 12. Este numărul specific ciclului maxim şi al creaţiei şi alegerii divine.

  Numărul 8. Acesta constituie dovada incontestabilă că nimic în natură nu-i la voia întâmplării. Primul sistem numeric computerizat este sistemul octar şi, numărul ca atare reprezintă reluarea ciclului de 7 şi infinitul: ∞, simbolizat prin cifra 8 orizontal. Infinitul, simbolizat prin cifra 8, se poate remarca mai ales în cadrul structurii elementelor chimice, unde grupa zero are opt electroni periferici, puşi în valenţă la... infinit. Aceeaşi zi, a opta, este identificată cu infinitul în cadrul creaţiei şi a odihnei Divine.

  Tales din Milet (Θαλής ο Μιλήσιος – 624 - 547 î.C.), matematician, astronom. Din opera sa, geometria reprezintă o valoare incontestabilă.
 Arhimede(Αρχιμήδης – 287 - 212 î.C.), matematician, fizician, astronom, inginer, filosof. Carl Friederich Gauss considera că Arhimede a fost cel mai mare om de știință din întreaga istorie a civilizației umane. Printre altele, a pus bazele hidrostaticii și a explicat legea pârghiilor. I s-au atribuit proiectele unor noi invenții, inclusiv ale unor mașini de asalt, precum și şurubul fără sfârşit. Experimente moderne au arătat că Arhimede a proiectat mașini capabile să scoată corăbiile din apă și să le dea foc folosind un sistem de oglinzi. Arhimede este considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai tuturor timpurilor. El a folosit metoda epuizării complete pentru a calcula aria unui arc de  parabolă prin însumarea unei serii infinite, precum și calculul aproximativ al numărului π, cu o acuratețe remarcabilă pentru acele timpuri. De asemenea, a definit spirala care-i poartă numele, formule de calcul al volumelor și al suprafeţelor corpurilor de revoluţie, precum și un sistem ingenios de exprimare a numerelor foarte mari.

  Eratostene (Eρατοσθένης) de Kyrene (≈ 276 – ≈ 195 î.C.), matematician, poet, atlet, geograf, astronom. A făcut o serie de descoperiri și invenții, incluzând un sistem de latitudine şi longitudine. A fost primul grec ce a calculat circumferința și înclinarea axei Pământului, ambele cu o acuratețe remarcabilă. Este posibil ca el să fi fost primul care a calculat distanța de la Pământ la Soare. A creat o hartă a lumii bazată pe cunoştinţele vremii. A fost iniţiatorul cronologiei științifice, instituind sistemul de stabilire a datelor evenimentelor față de data cuceririi Troiei.

  Euclid (Εὐκλείδης – 325-265 î.C.) a pus bazele aritmeticii și ale geometriei plane și spațiale şi a expus cercetările în domeniul opticii în tratatele Optica și Catoptrica. În Optica a prezentat noțiunea de rază de lumină și a formulat, pentru prima dată, legea propagării rectilinii a luminii: „Razele... se propagă în linie dreaptă și se duc la infinit”. În continuare, Euclid a analizat o serie de probleme geometrice de aplicare a acestei legi: formarea umbrei, obținerea imaginilor cu ajutorul orificiilor mici, problema dimensiunilor aparente ale corpurilor și determinarea distanțelor până la ele. În Catoptrica, Euclid a menționat că: „tot ce este vizibil se vede în direcție rectilinie”. În tratatul menționat a fost cercetată propagarea luminii de către corpuri.

  Socrate (Σωκράτης – 470-399 î.C.), filosof. Cunoştea bine Scriptura (existentă la timpul acela) şi era convins că sufletul este de natură divină. (Referitor la sufletul uman, care constituie armonia între trupul biologic (muritor) şi spiritul propriu (nemuritor), ne punem întrebarea filosofică: Dacă omul este plăcut în starea υie, de ce nu este la fel de plăcut şi în stare moartă?! Înseamnă că un „alt” om, „paralel” cu cel pe care îl vedem, locuieşte în el; când acela nu mai sălăşluieşte în omul viu, omul biologic nu numai că nu mai este plăcut, dar el devine chiar hidos, înfiorător. De ce nu ne mai place, doar este ca aspect același trup?!...

  Platon (427-347), filosof, care a avut marele rol de a-i sistematiza şi prezenta opera lui Socrate. El a pus bazele academiei din Atena – prima instituţie de învăţământ superior din lumea occidentală.

  Hipocrate (Ἱπποκράτης – 470-370), considerat părintele medicinei.

  Teofrast (372 - 287 î.C.), considerat părintele botanicii.

  Esop (Αισοπος), considerat  părintele  fabulei, a  trăit  între  anii 620-560  î.C., fiind sclav, care prin calităţile sale excepţionale a fost eliberat de către stăpânul său. Printre altele, subliniem maxima sa: cu cât mintea e mai mică, cu atât îngâmfarea e mai mare. 

 Alte personalităţi istorice: Empedocle (490-430 î.C.), Epimenides, Heraclit, Hypatia din Alexandria, Parmenides, Zenon din Eleea, Homer, Pindar, Sofocle şi mulţi alţii.

  Aşa cum arătam mai sus, expunerea întregii pleiade greceşti este superfluă, pe de o parte fiind suficienţi cei menţionaţi, iar pe de altă parte că nu toţi filosofii şi oamenii de ştiinţă greci prezintă adevărul, dimpotrivă, unii dintre ei au contribuit chiar substanţial la tergiversarea cunoaşterii, aşa cum s-a întâmplat cu Claudios Ptolemeos (Κλαυδιος Πτολεμαιος) sau a contribuit chiar la tergiversarea dezvoltării sociale şi ştiinţifice, aşa cum a fost cazul „filosofului” apoteotic – Aristot din Stagira, cunoscut după pseodonimul său preparat de către istoricii contemporani: Aristotel(es). Vom reda în cele ce urmează argumentaţia neechivocă cu privire la cele mai „savante” figuri istorice ale omenirii.

   Ptolemeu. Opera sa fundamentală Megiste Syntaxis (Marele tratat) a constituit lucrarea de bază a astronomiei în timpul Evului mediu și cuprindea, pe lângă un catalog al stelelor cunoscute, o expunere amănunțită a reprezentării geocentrice a Universului, existentă deja într-o formă mai simplă în lucrările lui Hipparchos din Niceea, numită astăzi sistemul ptolemeic. Ptolemeu respinge astfel ideea unui Univers în interiorul căruia se află sistemul heliocentric, expusă în lucrările lui Aristarchos din Samos și Seleukos din Seleukia, care abia 1300 de ani mai târziu avea să fie recunoscută prin contribuțiile lui Nicolai Copernik, Johannes Kepler și Galileo Galilei. După Ptolemeu, Pământul stă fix în centrul Universului, toate celelalte corpuri cerești (luna, soarele, planetele, stelele) deplasându-se pe traiectorii perfect circulare în jurul acestui corp central – Terra. Pentru a pune de acord acest sistem cu observațiile astronomice, a fost necesară reprezentarea altor cercuri suplimentare

fiecărei  orbite în parte, denumite epicicluri, ajungându-se la circa 80 de asemenea orbite, reprezentare care intră în conflict cu datele matematice. Copernik a recunoscut această contradicție, fapt care l-a dus la o reprezentare heliocentrică, în care planetele se învârt în jurul Soarelui, adică se deplasează pe orbite circulare. A fost meritul lui Johannes Kepler, care, confruntând datele de observație cu calculul matematic, a descoperit forma eliptică a orbitelor planetelor în jurul Soarelui. (Biata Hypatia din Alexandria descoperise încă din anul ≈400 AD acest adevăr, dar patriarhul ortodox Kiril – satrapul erijat al creştinismului, aflat în fruntea hoardelor sălbatice ortodoxe, a dictat uciderea sa!)

  Lucrarea sa cea mai cunoscută, Tetrabiblos, a fost considerată mai mult decât o biblie: tetrabiblie! Printre autorii de scrieri astrologice, tetrabiblia a constituit un tratat de astrologie, confundată cu astronomia, Ptolemeos fiind considerat însuși Divinul…

  Cercetări recente au arătat că multe din datele furnizate de Ptolemeu (Ptolemeos) erau fie fictive, fie falsificate în așa fel încât să corespundă concluziilor sale, fapt remarcat deja de Jean Delambre în 1817 și confirmat întru totul în 1985 de astronomul american Robert Russell Newton, în lucrarea: Impostorul cel mai de succes din istoria științei. La aceeași concluzie ajunge și Bartel Leendert van der Waerden în cartea sa Die Astronomie der Griechen (Astronomia la greci), apărută în 1988. Acest monstru „sacru”, după ce a ţinut lumea în bezna neconoaşterii mai bine de 13 secole, continuă să fie recunoscut ca una din cele mai mari valori ale istoriei! Chiar şi în zilele noastre, marele astrolog este viu prin prezenţa altui astrolog – Stephen Hawking, considerat aproape unanim ca mare fizician (!), în pofida faptului că inepţiile sale „ştiinţifice” sunt total anacronice şi de proporţii demne de remarcat.

  Aristotel. În greceşte, cel mai înalt, mai stălucit şi mai bun, se numeşte aristos. Şi pentru că logica minoră (simplă şi programatică) se bazează în mod predilect pe memorare şi pe ştiinţă, oamenii, în dorinţa lor de a se eschiva de Adevăr, şi-au căutat un alt dumnezeu, tată al logicii, şi l-au găsit în persoana „celui mai bun, mai înalt şi mai strălucit”: „filosoful” din Stagira, autodenumit „aristos”, devenit apoi Aristot, pe care, odată cu decizia de restaurare a Fiarei, l-au denumit Aristot-el, şi ca să pară, totuşi, nume grecesc, l-au numit şi Aristoteles ! În traducere, aristot-el înseamnă: cel mai înalt, cel mai strălucit dumnezeu, astfel încât orice slujitor conştient sau inconştient al Fiarei să fie ostil Logosului şi, deci, logicii.

  Acest aşa-zis filosof, în ciuda numeroaselor aberaţii, întemeietor de fapt al dialecticii – baza filosofiei comuniste de mai târziu, este cel mai apreciat îndrumător al vieţii sociale şi economice moderne, motivul principal al anomaliei, avându-şi rădăcina în adoptarea filosofului de către dogma de filosofie scolastică a Bisericii catolice! În acest context, nu e de mirare că Giordano Bruno a fost, indirect, una din victimele lui, care spunea, la fel ca şi Biblia, împreună cu Galileo Galilei, că Pământul este rotund şi se „învârte”, dar filosofia aristot(el)ică, împreună cu Biserica catolică, nu era de acord…

   Acest monstru „sacru” a întârziat evoluţia socială, fiind mentorul credibil al romanilor (filosof grec, cică!), pe care i-a „convins” că omul nu este aşa cum l-a văzut Cyrus cel Mare sau cum l-au considerat ebreii, ci este sclav de la natură! Iată înalta învăţătură a lui Aristotel expusă în lucrarea sa politica – „apologia guvernării sclavagiste”: Sclavul este un obiect înzestrat cu suflet. Există unii oameni care sunt atât de prejos faţă de ceilalţi, pe cât este trupul faţă de suflet şi dobitocul faţă de om. (De care om?!, n.a.). În această situaţie se găsesc toţi aceia la care forţa trupească este singura utilă, întrebuinţarea ei fiind cel mai bun lucru pe care îl putem obţine de la fiinţele acestea ... Oamenii despre care vorbesc, sunt de la natură sclavi (!!), fiind destinaţi numai a se supune poruncilor stăpânului. Sclav, prin însăşi natura sa, este cel înzestrat cu judecată doar în măsura în care izbuteşte să priceapă ceea ce îi explică alţii (adică cei care ascultă de Aristotel !, n.a), el însuşi nefiind capabil să judece!

  (Din nefericire, această sclavie umană este acceptată acum de bunăvoie de către toţi duşmanii Logosului, ce îi slujesc cu devotament Drakonului...)

  Aristot, după ce şi-a cucerit reputaţia, a fondat instituţia Likeion/Peripatos (Liceu/Promenadă), ca replică la Academia lui Platon – cu predarea ştiinţei multilaterale la plimbare, întrucât sălile amenajate pentru luarea notelor de curs, nu erau necesare!! Şi,     într-adevăr, Aristotel a fost cel mai înalt dumnezeu, făcând de toate:

– a fost zoolog, elaborând teoria generaţiei spontane, pentru că „a văzut şoareci ieşind primăvara de sub brazda plugului” şi a găsit că păianjenul are 6 picioare (în loc de 8!)

– a fost medic, constatând că numărul camerelor cordului este 3 (în loc de 4!)

– a fost astronom, elaborând teoria geocentrică a Universului, cu Pământul imobil

– a fost fizician, combătând teoria atomistă a materiei!

– a fost chimist, susţinând că lumea (cosmosul) are în alcătuire patru elemente: caldul, recele, uscatul şi umedul

– a fost filosof, elaborând dialectica – arta de a discuta în contradictoriu, pentru aflarea adevărului (!) şi a elaborat politica – apologia guvernării sclavagiste, dar un lucru n-a ştiut şi nici n-a auzit vreodată despre aşa ceva: LOGICA!

  Justificarea că Aristotel este întemeietorul, tatăl (!) logicii, el înlocuind logica cu dialectica, în grandioasele lui scrieri, în care termenul de logică îi este introdus ulterior prin filieră latină, constituie, clar, reflectarea ipocriziei! Cărui lexic îi aparţine noţiunea de Logos (cu derivatele Acestuia) ? Fireşte că celui grec ! Cuvântul dialectică – o invenţie, probabil, a lui Aristot, este preluat mai târziu de „filosofia” comunistă, marxist-leninistă şi nu are, practic, nici un sens! În idiomul grecesc, dialectos, ca adjectiv, înseamnă: select, ales, de elită, iar ca substantiv, înseamnă dialect, fiind de genul feminin. Dacă ar fi să formăm cuvântul compus: dialektikos, din particula dia şi lektikos – care înseamnă limbaj, dicţie, stil, nu ajungem decât la acelaşi dialektos, adică dialect şi nimic altceva! Sensul invocat, de artă (!) de a discuta în contradictoriu în scopul aflării adevărului, arată că „dialectica” aristot(el)ică nu are absolut nimic comun cu logica! De altfel, un misolog nu are cum să accepte logica şi cu atât mai mult să o întemeieze ! Nu ne mai miră, însă, absurdul... (În treacăt fie spus, această „artă”, la greci se numeşte polemike, cuvânt înrudit cu polemos, adică război!).

   Aristotel nu poate fi admis ca făcând parte din pleiada de filosofi greci şi cu atât mai mult ca întemeietor al logicii (!!) Toate construcţiile arhitecturale antice, precum clădirile etajate din vechea Indie nu ar fi fost posibile fără logică – consecinţa naturală a Logosului, aşa încât a afirma că logica a fost inventată de către Aristotel, este totuna cu absurditatea!

  Invocarea scrierilor latine Categoriae, De Interpretatione, Analytica Priora, Analytica Posteriora, Topica, De Sophisticis Elenchis, cărora li s-a dat ulterior o denumire grecească ciudată – organon, dovedeşte clar că Aristot nu are nimic comun cu logica. Aşa cum ştim, în prezent, Aristot din Stagira este considerat tatăl logicii, nu pentru că scrierile de mai sus ar constitui un tratat de logică, ci pentru că acestea poartă denumirea de organ (!), în greceşte οργανον (organon), aluzie la faptul că orice tată pământesc este un „organon” prin calitatea sa de a furniza materialul de procreaţie! Să nu uităm cultul care se făcea falusului, cu precădere în Roma antică, aşa că nu este de mirare denumirea grecească dată prin filieră latină „logicii” lui Aristotel...    

   O altă ştiinţă predată de monstrul „sacru” este morala, care consta din necesitatea sexualităţii timpurii şi a homosexualităţii, el însuşi având înclinaţie deosebită pentru adolescenţi, chiar dacă era om căsătorit şi cu copii. În şcoala plimbăreaţă a lui Aristot, acesta le preda din mers elevilor săi: geometria, geografia, morala, dreptul, fizica, medicina, istoria, filosofia, politica, economia, metafizica, retorica, logica (!) şi, probabil şi mecanica cuantică, fiind în acest fel mentorul lui Einstein! Iată unde duc credulitatea şi idolatria: să crezi asemenea bazaconii!  

   Conjunctura glorificării lui Aristot din Stagira a constituit-o contemporaneitatea cu cel mai mare strateg militar al tuturor timpurilor – Alexandru Makedon. De la vârsta de 7 ani, Alexandru a avut ca educator-preceptor pe Leonidas, care i-a insuflat acestuia tenacitatea, educându-i marea sa personalitate. Apoi, începând cu vârsta de 13 ani, pregătirea marelui strateg a început cu învățătura lui Anaximene, de la care şi-a însuşit elocinţa şi disciplina. Apoi au urmat mulţi şi diferiţi alţi profesori care excelau în domeniile lor. Aceştia i-au cultivat mintea prin cunoştinţe temeinice în domeniul ştiinţelor, artei şi a trupului prin tot felul de exerciţii. În condiţiile instruirii lui Alexandru de către profesori specialişti eminenţi, ce putea să-i ofere un generalist, care ştia de toate şi nu ştia nimic ?! Probabil, pedo şi homosexualitatea, care nu s-au prins de Alexandru, în ciuda afirmaţiilor bazate pe diverse analogii şi raţionamente slabe ale istoricilor superficiali şi ignoranţi (de care nu ducem lipsă de-a lungul timpului)...